Consacrarea à la Bivolaru - o premieră cu adevărat planetară

(continuare din postarea anterioară 🔗)

Motto: ”Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă o literă din Lege” (Luca 16:17)

”De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?

Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7:20-23)

Podcast-ul german Tantra Toxică a atins un punct sensibil: modul în care cursantele ATMAN sunt manipulate și determinate

să cedeze abuzurilor sexuale din partea gurului organizației, împotriva voinței lor de moment.

Unul din mijloacele subtile și perverse utilizate de abuzator este să ”transfere” decizia de la femeile cursante către ”autoritatea supremă”

- ”Dumnezeu”- printr-o tehnică expusă și promovată chiar de către abuzator: ”consacrarea fructelor acțiunilor către Divin”.

Necesitatea detașării de fructele acțiunii este revelată de către zeul Krishna în Bhagavad-Gita. Foarte pe scurt:

- acțiunea este inevitabilă, evitarea acțiunii și inerția nu conduc la nimic

- orice acțiune generează efecte (fructele sau roadele acțiunii) a căror natură depinde de natura acțiunii și de natura scopurilor urmărite

- roadele acțiunii nu se referă la lucrurile care apar ca urmare a înfăptuirii acesteia (ce fac parte din acțiune), ci la SCOPURILE urmărite 🔗

- în virtutea Legii Cauzei și Efectului, cel care săvârșește acțiunea suportă efectele acesteia, deci este legat de roadele acțiunii

- roadele rele aduc suferință celui care săvârșește acțiuni rele, roadele bune aduc plăcere celui care săvârșește acțiuni bune

- chiar și roadele bune îl leagă pe cel ce le săvârșește, prin obligativitatea încarnării pentru fructificarea acestora;

prin urmare apare necesitatea renunțării la fructele acțiunilor sau detașarea de acestea (acțiunea dezinteresată)

- acțiunea detașată nu îl înlănțuie pe care ce acționează astfel

- cum orice acțiune fără un scop nu are sens, renunțarea la roadele acțiunii se face prin oferirea acestora Divinului

Până aici, toate bune și frumoase: totul este clar, coerent, logic și just. Problemele încep în momentul în care vine vorba despre

MODALITATEA prin care se realizează oferirea roadelor acțiunii ca ofrandă către Divin.

Krishna nu revelează o tehnică de consacrare a roadelor acțiunii, ci sugerează că aceasta ține de atitudinea interioară

de pe tot parcursul săvârșirii acțiunii, citez:

”Abandonează-ţi şi dăruieşte-ţi toate faptele tale Divinului”; ”Indiferent ce faci, fă totul detaşat ca pe o ofrandă adusă Mie.

Astfel vei fi eliberat de rezultatele bune sau rele care alcătuiesc lanţurile acţiunii egoiste”; ”Fă toate acţiunile tale detaşat,

numai pentru dragostea de Mine”.

Religiile și cultele limitate înțeleg prin ”ofrandă” jertfa propriu-zisă: obiectele sunt oferite prin depunerea acestora în temple

sau în fața altarelor ce conțin reprezentări ale zeităților.

Animalele sunt ucise (SACRIficate) și apoi, împreună cu cereale, tămâie sau plante sacre, sunt puse în foc, de unde fumul acestora

se înalță și le poartă către zeii cărora le sunt oferite.

Sistemele religioase mai evoluate consideră - pe bună dreptate - că oferirea de obiecte, plante sau animale către Creator

este un non-sens, deoarece acestea îi aparțin oricum Creatorului, din moment ce sunt create și susținute permanent de către Acesta.

Omul nu poate oferi Divinului decât ceea ce îi aparține lui efectiv: roadele acțiunilor sale înfăptuite prin liberă alegere.

Bhagavad-Gita și comentatorii acesteia sugerează 🔗 că oferirea roadelor către Divin se realizează prin:

- ALEGEREA săvârșirii de ACȚIUNI BUNE (pure, Sattvice)

- DETAȘAREA de roadele acțiunii de către cel care o săvârșește, prin RENUNȚAREA la aceste roade

- ATITUDINEA MENTALĂ de OFERIRE către Divin, MENȚINUTĂ pe ÎNTREAGA DURATĂ a ACȚIUNII BUNE

(acțiune săvârșită pentru Divin, în numele Divinului), certificată prin DEDICAREA trup și suflet din partea celui care

realizează acțiunea, pentru ca aceasta să aducă roade cât mai multe și mai bune, deci cât mai plăcute Divinului,

atitudine denumită KARMA YOGA - ”Yoga instantanee și permanentă a vieții”, ”nonacțiune, starea de instrument Divin”,

conștientizarea în permanență că nu cel care realizează acțiunea acționează în realitate, ci Divinul acționează prin el

- starea de conștiință ce survine în urma realizării perfecte a nonacțiunii - centrarea în SINE, ELIBERAREA

Bivolaru, șmecher, a ”combinat” toate acestea (”yoga integrală, sinteza tuturor sintezelor” bla, bla) și a produs o tehnică ritualică:

rostirea cu voce sau mentală a unei formule fixe, urmată de perceperea sau de conștientizarea ”răspunsului Divinului”.

Marele propovăduitor al stării de spontaneitate și de trăire autentică, a creat un ritual formal și superficial.

Această găselniță a lui Bivolaru nu mai este întâlnită nicăieri, în niciuna din tradițiile spirituale!

Maestrul fără Maeștri, dar care în același timp pretinde că provine de pe o ”linie spirituală autentică milenară”,

a venit cu ceva nou, ceva ce nu este pomenit nici măcar în cartea de căpătâi a căii Karma Yoga!

conf. despre Consacrare partea 1, 2014  (audio 🔗 1h:21min:34sec – 1h:22min:14sec):

”Este esențial să rețineți că deocamdată, în sfera planetei Pământ, este pentru prima dată când tainele consacrării roadelor

lui Dumnezeu Tatăl sunt dezvăluite într-o formă simplă, practică, ce poate fi de un real folos pentru toate ființele umane.”

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (audio 🔗 1h:14min:31sec – 1h:15min:22sec):

Întrebare: Mai trebuie să rostim alte cuvinte sau gânduri?

Bivolaru: Da. V-am spus că trebuie să rostim cuvintele pe care vi le-am zis, sau eventual să le gândim, şi după ce le-am rostit

sau le-am gândit, să urmărim să realizăm dacă cu adevărat Dumnezeu primeşte aceste fructe ale noastre. 

Dacă această acţiune a noastră este primită şi Dumnezeu ne încarcă mai departe să o realizăm, atunci cu adevărat noi putem merge

mai departe să acţionăm. Dacă nu vine nici un răspuns de la Dumnezeu, atunci este necesar ca noi să nu făptuim,

să nu acţionăm în direcţia respectivă. 

Spui poezia și, gata, s-a rezolvat! Bivolaru, în conferința despre Consacrare din 1995 spune:

Aşa că, având în vedere că o consacrare nu vă ia mai mult de 4-5 minute - pentru acţiunile foarte importante -

şi mai mult de un minut pentru acţiuni care sunt mai secundare, merită să nu pierdeţi din vedere şi chiar să le faceţi.

Culmea, cu alte ocazii, același Bivolaru a arătat cât de dificilă este în realitate karma yoga și, în acest sens, i-a citat (cum altfel!)

pe ditamai maeștrii căilor tradiționale:

Bivolaru: Nu trebuie niciodată să ne imaginăm că perfecţiunea şi realizările minunate care devin posibile prin karma yoga sunt

uşor de atins. Chiar înţelegerea intelectuală a regulilor ei şi aplicarea lor cât mai corectă nu este deloc un lucru uşor.

Krishna spune în Bhagavad-Gita: ”Asupra a ceea ce este de fapt acţiunea detaşată şi asupra a ceea ce este de fapt inacţiunea,

chiar şi înţelepţii sunt uneori nedumeriţi şi unii chiar se înşeală. 🔗

 

Lasă, că e unul de prin Tărtășești care a făcut ce n-a făcut nici măcar Krishna: a scornit o metodă simplă, pentru începători!

Acolo unde și înțelepții dau chix, Bivolaru și începătorii lui ageamii sunt plini de succesuri!

Ramakrishna: Acţiunea total dezinteresată este de altfel foarte dificilă, mai ales în timpurile noastre.

A acţiona complet detaşat, fără nici un fel de ataşament egoist, este extrem de dificil. 🔗

Nu-i dificil deloc: spui ca papagalul o formulă fixă, aștepți să coboare fiorașii din creștet și, gata! Problemă rezolvată!

Swami Vivekananda constată, nu fără o anumită dezamăgire, că: ”Cel care poate acţiona complet detaşat cinci zile

sau măcar cinci minute, fără nici un mobil egoist, indiferent care ar fi acela, fără să se gândească deloc la viitor, la cer,

la recompense, la pedepse sau la orice final de acelaşi gen, va deveni fulgerător un puternic gigant divin, mental şi moral. 🔗

Nu mai fi dezamăgit, Viveka, uite că au trecut nu cinci zile, ci treizeci și cinci de ani, și la MISA e plin de giganți mentali,

ca să nu mai vorbim de giganți morali... Și, deși nu sunt înțelepți, ei înțeleg tot, de la prima expunere și simt din prima;

de la primele cuvinte, ei au deja stări de extaz divin. Tot ce trebuie e să spună poezia!

Să zicem că formula fixă (care trebuie rostită neapărat, înainte de trecerea la realizarea acțiunii, în forma ce a fost dată),

ajută la obiectivarea precisă atât a intenției de acțiune, cât și a atitudinii de oferire a roadelor acțiunii către o divinitate anume.

Problema nu ar fi aici.

Problema este în ceea ce Bivolaru a ”revelat pentru prima dată în sfera planetei”: ”răspunsul la consacrare”,

adică ceea ce se percepe IMEDIAT după rostirea formulei rituale. Răspunsul ar trebui să fie una dintre aceste două posibilități:

- Divinul acceptă roadele acțiunii - și implicit aprobă acțiunea - indicând aceasta printr-un răspuns clar, ce este perceput ca atare

de către cel care consacră roadele acțiunii

- Divinul nu acceptă aceste roade și implicit nu agreează acțiunea ale cărei roade i-au fost consacrate, fapt semnalat prin lipsa

oricărei manifestări și deci prin lipsa oricărei percepții din partea celui care consacră.

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (38min:54sec – 41min:06sec 🔗):

Întrebare: Dacă noi consacrăm, putem considera că acţiunea respectivă nu mai are efecte karmice?

Bivolaru: Această afirmaţie este reală, cu condiţia ca această consacrare cu adevărat să fie făcută şi evident ca să existe

acest răspuns din partea lui Dumnezeu. Nu este totul că noi am zis: "Doamne, îți dăruiesc fructele acţiunii mele de astăzi!"

Dacă după aceea noi nu simţim acea stare de comuniune extatică, acel răspuns al lui Dumnezeu care este, dacă vreţi, ca o reacţie,

atunci nu se poate spune că cu adevărat noi am făcut consacrare şi că nu vom fi obligaţi ca fructele acţiunii noastre să ne înlănţuie,

că nu vom fi obligaţi ca, în urma acţiunii noastre, să fim din nou în manifestare, într-o încarnare ulterioară,

pentru a mânca aceste fructe ale acţiunii noastre, pentru a primi consecinţele acţiunii noastre actuale. 

Nu este totul să consacrăm, ci să simţim că a fost acceptată consacrarea noastră; şi aceasta nu e un glas lăuntric care-ţi spune

"Da, fiule, e-n regulă", ci este o stare lăuntrică, o reacţie inefabilă care apare în mod clar şi indubitabil, ca ceva înălţător,

transfigurator, care ne îndumnezeieşte pentru câteva fracţiuni de secundă sau chiar pentru minute în şir.

De fapt, metoda e mult mai perversă căci, deși ”consultarea lui Dumnezeu” se realizează imediat înainte de începerea acțiunii,

manipularea a început cu mult înainte. Iată care sunt în realitate etapele ”consacrării”:

- încă dinainte de ”consacrare”, s-a inoculat în mintea cursanților că toate acțiunile ce se realizează sub egida MISA sunt ”dumnezeiești”.

Dacă vreunul are rezerve cu privire la aceste acțiuni, e vorba - doar la el - de ”îndoieli demoniace”.

Astfel, cursanții se așteaptă dinainte că răspunsul ”divinului” la acest fel de acțiuni să apară întotdeauna și să fie afirmativ.

Refuzul ”divinului” - lipsa răspunsului - poate surveni ”accidental” doar la consacrarea acțiunilor ce sunt realizate

din propria inițiativă a cursanților.

- se rostește formula fixă și se așteaptă răspunsul

- răspunsul în cazul acțiunilor ”girate” de MISA este întotdeauna afirmativ și dincolo de orice îndoială. 

Dacă însă vreunui practicant i se pare cumva că a primit răspuns negativ la consacrare, înseamnă că el nu este armonios integrat,

el este ”oaia neagră”, căci iată că ceilalți au primit răspuns afirmativ și asta dovedește că acțiunea este ”dumnezeiesc” integrată.

Sau, mai grav, sub presiunea colectivă, consideră că a perceput de fapt un răspuns afirmativ, dar n-a fost el destul de atent.

Apoi, Bivolaru pretinde ca o manifestare de ordin absolut a Divinității - aprobarea sau lipsa aprobării acțiunii din partea Acestuia

- să fie percepută în mod ”clar și indubitabil”, fără echivoc - de către o ființă cu percepții limitate, subiective.

Cât de indubitabilă este ”o stare inefabilă”?

Dumnezeu se manifestă în permanență în mod tainic (e cea mai adâncă taină), dar omul limitat nu este deloc conștient

de Aceasta, căci dacă ar fi conștient, existența lui ar fi radical transformată. Asta e problema, că omul nu e conștient, nu e capabil

să simtă existența, prezența sau manifestarea nemijlocită a lui Dumnezeu.

Dar Bivolaru o ține pe-a lui, cum că răspunsul Divinului este ”clar și indubitabil”.

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (1h:16min:24sec – 1h:18min:53sec 🔗):

Întrebare: Dacă acel răspuns nu vine sau nu-l percepem noi?

Bivolaru: Nu, este exclus să nu-l percepem. Aici vă rog să nu vă păcăliţi. Dacă Dumnezeu răspunde, noi percepem, ne dăm seama.

Dumnezeu are la dispoziţie mijloacele pe care le are în atotputernicia Lui de a ne face să înţelegem că e de acord.

Dacă nu, nu apare absolut nimic. 

Dar imediat ce spune asta, se contrazice și brusc admite că răspunsul s-ar putea să nu fie clar, ci în dubii:

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (1h:18min:54sec – 1h:19min:40sec 🔗):

Întrebare: E posibil ca deși o acţiune este integrată, noi să nu percepem răspunsul de la Divin?

Bivolaru: Nu, este imposibil. Pentru a fi siguri, dacă aveţi unele dubii că n-ați sesizat, mai faceţi încă de două ori,

după ce ați făcut prima consacrare. Şi dacă la toate aceste trei nu apare nici un răspuns, nici o reacţie înaltă, transfiguratoare,

sublimă, atunci este clar că nu există răspuns şi deci consacrarea noastră, deşi a fost făcută, Dumnzeu nu acceptă aceste fructe

pe care noi vrem să i le oferim, şi deci El nu ne susţine, acţiunea noastră nu este integrată în Dumnezeu.

”E imposibil, dar dacă aveți dubii, ca să fiți siguri, mai repetați...” Să repete dubiile, ca să fie mai siguri?

Cât de clar și precis este răspunsul la consacrare, este ilustrat de o întrebare a unui cursant ce asista la conferință:

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (1h:37min:07sec – 1h:39min:41sec 🔗):

Întrebare: Cum putem să ne trezim capacitatea de percepere a răspunsului la o astfel de consacrare?

Bivolaru: Să știți că această capacitate există în fiecare dintre dvs. Aș vrea chiar să verific acum, apropos de această treabă:

a fost cineva în această sală, în acest amfiteatru care, la această exemplificare pe care am făcut-o legată de acest răspuns,

nu a perceput absolut nimic ca răspuns la această consacrare pe care am făcut-o exemplificativ? Vă rog să ridicați mâna...

din sală: ... ceva nebulos!

Bivolaru: Acel ”ceva nebulos” e exact răspunsul! Deci acel ”ceva nebulos”, dacă întotdeauna o să-l percepi, acel ceva,

când consacri, înseamnă că acesta este răspunsul. Pe măsură ce vei consacra mereu, va apare din ce în ce mai clar.

Dar acel ceva este exact răspunsul. Și ca să fiți siguri, întotdeauna când vei consacra și va apare acel ceva nebulos,

acel ”nu știu ce și nu știu cum”, cum spunea Eminescu, acel mister va fi exact răspunsul lui Dumnezeu.

Altcineva [...]. Păi acea stare de interiorizare e acel ceva! Păi asta este! E interiorizare, nu? Dar a fost concomitent cu acel răspuns, nu?

Păi acea stare de interiorizare este răspunsul de la Divin și fiecare, în funcție de posibilitățile lui, dar apare ceva.

Dar nu că e nimic, nimic. Când nu este nimic, când nu apare nimic, nici un răspuns, atunci da. Era ceva care să fie deosebit, înălțător.

Acea interiorizare era ceva aparte? De calm! Deci iată, era ceva aparte, nu era ceva egal care să te facă să spui

”este exact ca înainte, nu a apărut nimic!”

”Deci acesta este răspunsul clar și precis: acel ceva nebulos, acel je ne sais quoi! Deci altcineva? Deci ți-a venit să tragi vânturi

în momentul consacrării? Deci era concomitent, nu-i așa? Deci atunci acesta este răspunsul!  Deci unul e calm, altuia îi vine

să tragă vânturi! Deci fiecare în funcție de posibilitățile lui. Deci nu poți să spui că n-a fost nimic, nimic!”

Dar nu numai caracterul vag al perceperii răspunsului Divinului este problematic. Din momentul în care practicantul consideră

că a primit acordul Divinului pentru acțiunea pe care a consacrat-o, el are tendința de a considera că modul în care intenționează

să-și desfășoare acțiunea a fost deja acceptat, oricare va fi acela (”a primit un cec în alb”). Astfel, pe întreg parcursul acțiunii,

practicantul nu mai este atent la modul în care el realizează acea acțiune, la atitudinea lui interioară sau la aspectele morale.

Chiar și dacă răspunsul ar fi autentic și clar perceput, este necesară păstrarea unei atitudini spirituale pe toată durata acțiunii,

pentru ca aceasta să fie rodnică, iar roadele ei să fie pure.

Un răspuns primit de la început nu trebuie să îl facă pe cel care consacră să acționeze fără o atitudine spirituală, în mod mecanic,

formal, fără tragere de inimă, lucru făcut doar ca să fie făcut și mai ales să nu fie deturnat de interese egoiste, ce transformă acțiunea

într-una imorală. Bivolaru însuși atrage atenția asupra acestui aspect 🔗:

A nu dori egoist şi a nu ne mai teme de rezultatele acţiunilor complet detaşate pe care urmează să le realizăm în calitate

de instrumente divine; a nu ne ataşa deloc egoist de acea acţiune în timp ce o facem detaşaţi; nici în timpul acţiunii şi nici după aceea

să nu ne considerăm deloc drept autorul acţiunii, ci instrumentul în şi prin care s-a manifestat şi se manifestă Dumnezeu.

Ultimele trei puncte, dacă sunt înţelese anapoda sau greşit, pot conduce cu uşurinţă la un total dezinteres EGOIST faţă de

acţiunea în sine pe care atunci o vom îndeplini superficial, în grabă, ”nu contează cum” pentru că acum noi nu mai suntem responsabili.

Ori, acesta este exact contrariul faţă de ceea ce este în realitate practica lui karma yoga. Karma yoga impune, de fapt, celui care o practică

o responsabilitate mult mărită. Şi aceasta este evidentă în două direcţii:

– Dificila responsabilitate de care ne este imposibil să ne ferim, refugiindu-ne în spatele unei dogme sau a unei legi,

de a alege totdeauna dintre toate posibilităţile care se prezintă pe aceea care răspunde cel mai bine idealului nostru

cel mai înalt, divin, din momentul respectiv;

– Obligaţia de a executa, deşi complet detaşaţi, acţiunea, oricare ar fi ea, cu toată măiestria de care suntem capabili.

Aceasta implică faptul că, între momentele consacrate acţiunii detaşate vizibile, este necesar să intercalăm momente de reflexie,

de consacrare divinului şi de repaus necesare pentru a îndeplini cât mai bine aceste două condiţii.

Bivolaru atrage atenția asupra lipsei de responsabilitate în acțiune prin dezinteres egoist, însă nu pomenește nimic despre

cealaltă posibilitate: interesul egoist meschin ascuns în spatele ”cecului în alb” dat de Divin, manifestat prin atitudinea

des întâlnită la MISA și exprimată prin dictonul ”scopul scuză mijloacele”: ”prin minciună la adevăr, prin manipulare pentru o cauză bună,

prin ticăloșii către scopul urmărit!”

De exemplu, pentru a susține, a argumenta și a justifica atitudinile promovate în cadrul mișcării, e utilizată propaganda și manipularea,

sunt larg utilizate informații false (fake news).

Luările de poziție și manifestările exterioare ale MISA sunt fățarnice și mincinoase, adevărurile neconvenabile sunt negate și ascunse.

De exemplu, înainte de difuzarea conferințelor de propagandă și manipulare, se realizează ”consacrarea”.

Toate acestea vin în contradicție cu atitudinea solicitată de tradiția spirituală: dedicare totală, din suflet, vigilență continuă

cu privire la puritate morală a intențiilor și a modului de înfăptuire a acțiunii, pe TOATĂ DURATA acesteia, până la capăt.

Deoarece practicantul în spiritul tradițional nu caută răspuns afirmativ de la început pentru întreaga acțiune, el nu consideră din start

că Divinul va accepta orice mod în care este realizată acțiunea și orice fel de roade vor rezulta, el va fi atent și grijuliu

pe întreg parcursul acesteia, pentru a păstra atât rodnicia acțiunii cât și puritatea roadelor ce vor rezulta până la final. 

Omul își păstrează neîngrădit liberul arbitru în orice moment, de aceea ar fi necesar să perceapă acordul Divinului

ÎN ORICE MOMENT de pe parcursul realizării acțiunii, să fie permanent un instrument prin care Dumnezeu acționează.

Dacă nu este capabil să facă aceasta deocamdată, ar trebui ca măcar să fie conștient în fiecare moment că realizează o acțiune

ale cărei roade le-a oferit Divinului la început, să fie atent să nu manifeste tendința de a-și însuși aceste roade și  să aibă grijă

să respecte regulile morale pe durata acțiunii.

În schimb, atitudinea de la MISA este că ”Divinul a primit de la început roadele așa cum vor fi, EL se va mulțumi cu orice,

oricât și oricum”, o expresie a atitudinii românești ”merge și așa; ce va ieși, asta e, fii detașat!”

Pericolul este atunci când survine devierea morală, când acțiunile sunt conduse către îndeplinirea unor scopuri meschine.

Astfel, sub acoperirea ”răspunsului inițial afirmativ la consacrare”, se săvârșesc la MISA tot felul de ticăloșii.

Practicantul MISA care ”consacră Divinului fructele acțiunii sale”, oferă doar o INTENȚIE, căci el nu are de unde să știe

și nici nu poate garanta cum se va desfășura acțiunea, dacă aceasta va produce roade și cel fel de roade vor fi generate.

Atunci vine gurul și spune: ”Voi nu știți cum va fi, dar Dumnezeu știe totul dinainte și, din moment ce EL a acceptat roadele,

înseamnă că totul va fi fără greșeală”. Este argumentarea perfectă după care se poate ascunde atitudinea ”scopul scuză mijloacele”.

Un ”răspuns afirmativ la consacrare”, dacă există cu adevărat, poate să însemne că ”intențiile sunt bune”, dar nu poate garanta

că totul va fi perfect până la final. E ca și cum Dumnezeu ar spune ”intenția e bună, fă cum vrei!”, ceea ce este echivalent cu

”scopul scuză mijloacele”. În plus, omul are liber arbitru și atitudinea lui poate fi fluctuantă.

Un robot bine programat poate garanta o acțiune ireproșabilă în integralitate, dar un om condus de liber arbitru și care își poate

schimba atitudinea pe parcursul acțiunii, nu poate da garanții. Ar însemna că se suspendă liberul arbitru, că omul devine robot.

Modul de acțiune ”fă cum vrei, că oricum faci bine” distruge atât simțul moral cât și bunul simț, împietrește atât mintea cât și inima. 

Să comparăm filozofia MISA cu învățăturile lui Hristos: ”Milă voiesc, iară nu jertfă” (Matei 12:7) sau

Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;

Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat;

Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?

Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?

Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?

Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici,

Mie Mi-aţi făcut.  (Matei 25:35-40) 

Cu alte cuvinte Iisus - pe care Bivolaru îl alintă cu numele de ”modelul nostru divin” - spune că acțiunile bazate pe compasiune și milă

sunt, prin natura lor, acțiuni săvârșite pentru Dumnezeu. Nu spune de nicio consacrare formală a roadelor acțiunii către EL,

ci spune că orice izvorăște dintr-o inimă curată, plină de iubire și compasiune, înseamnă roadă oferită Lui.

Parafrazând o rostire a lui Iisus, ce Îi este mai plăcut lui Dumnezeu:

”Doamne, îți consacru Ție roadele meditației mele de protecție a planetei Pământ” (prin care Te invoc să faci Tu toată treaba)

sau ”Doamne ajută-mă în efortul meu continuu de a contribui la susținerea acestui orfelinat”?

Cei de la MISA invocă fel de fel de Atribute Dumnezeiești în tot felul de programe de susținere a unor scopuri pe care le urmăresc,

iar dacă acestea se îndeplinesc, le declară ca fiind ”o urmare a acțiunilor școlii”!

Aceasta înseamnă însușirea roadelor și a meritelor acțiunilor pe care Dumnezeu le-a realizat și care, chipurile, au fost la început

oferite lui Dumnezeu! Ei sunt precum fariseii care mâncau ofrandele dăruite lui Dumnezeu în templu.

Acestea sunt rezultatele practicii consacrării la MISA!

La fel se petrece și cu ”karma yoga”. MISA îndeamnă la realizarea de activități voluntare, dar numai în folosul MISA.

Ei îndeamnă și tot ei își însușesc roadele!

Bivolaru a mai afirmat că răspunsul la consacrare durează un timp scurt și că sentimentul de integrare divină a acțiunii

ce este perceput pe durata săvârșirii acesteia, nu este consacrare:

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (1h:59min:40sec – 2h:00min:15sec 🔗):

Întrebare: De multe ori, această stare de răspuns a divinității îmi apare spontan, chiar şi când nu realizez consacrarea.

Este ea considerată consacrare?

Bivolaru: Nu. Nu este considerată consacrare, pentru că consacrarea este privită ca fiind consacrare doar atunci când noi oferim

fructele acţiunii noastre lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne răspunde. Că noi simţim că Dumnezeu ne ajută, v-am mai spus,

asta nu înseamnă că noi am consacrat fructele acţiunilor noastre şi că Dumnezeu Ie-a primit.

Adică ”nu contează că faci fapte bune, dacă nu le-ai oferit, cu gura, mai înainte. Contează vorba și nu fapta.

Important e să oferi cu gura și după aia poți să-și bagi picioarele”.

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (2h:00min:52sec – 2h:01min:26sec 🔗):

Întrebare: Este suficient să facem consacrare şi să o menţinem apoi prin conştientizare?

Bivolaru: Să ştiţi că nu poate fi menţinută consacrarea prin conştientizare pentru că ea, după ce primim răspunsul,

se estompează şi chiar dispare. După aceea, se manifestă din nou integrarea în cursul acţiunii. Sunt două aspecte distincte.

Aşa cum aţi văzut chiar şi la această exemplificare de acum, aţi remarcat că răspunsul de la Divin este una şi, după aceea,

răspunsul care survine în cursul acţiunii, este altceva. Sunt două aspecte distincte.

Sigur că sunt distincte! Vorba și fapta sunt întotdeauna distincte! Așa spunea și Iisus:

Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris:

"Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine". (Marcu 7:6)

Problema nu este formula de consacrare de dinaintea acțiunii (care include, pe lângă atitudinea de oferire, intenția și planul de acțiune),

ci faptul că ACȚIUNEA și mai ales ATITUDINEA de pe durata realizării acesteia NU CORESPUND cu ceea ce a fost oferit!

La ”livrare” e altceva decât pe ”ofertă”!

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (1h:32min:38sec – 1h:32min:58sec 🔗):

Întrebare: Totuşi, cu situaţii, cu  consacrarea spontană...

Bivolaru: Situațiile cu consacrare spontană sunt niște nebunii. Nu există consacrare spontană. 

Consacrarea este aşa cum v-am arătat-o şi aşa trebuie să fie făcută întotdeauna. Nu este posibil să existe consacrare spontană.

”Nu există atitudinea de instrument prin care Dumnezeu acționează, există doar vorbe goale despre aceasta!”

Ăsta e promotorul spontaneității tantrice!

conf. despre Consacrare, august 1995, Costinești (1h:55min:20sec – 1h:56min:11sec 🔗):

Întrebare: În cazul unei acţiuni care survine spontan, fără ca noi să fim pregătiţi, putem să facem consacrarea în timpul acţiunii?

Bivolaru: Nu, să ştiţi că nu poate fi făcută consacrarea în timplul acțiunii. Trebuie întotdeauna să facem consacrarea numai înainte de acţiune.

V-am spus şi vă repet. Cel mult, în asemenea situaţii, putem să oferim fulgerător fructele acelei acţiuni lui Dumnezeu,

este tot ce putem face în cazul unor acţiuni fulgerătoare.

Dar e bine întotdeauna să ne ferim de aceste acţiuni spontane şi să urmărim să le consacrăm în mod distinct fructele acelor acţiuni

lui Dumnezeu, apoi să aşteptăm răspunsul şi abia după aceea să acţionăm.

”Evitați acțiunile spontane. Înainte de orice pas, vă opriți și rostiți formula. Dacă faci cu inima, nu contează.

Ceea ce faci cu gura, aceea e adevărata acțiune!

Dacă bunica a căzut în apă, nu sări imediat în apă, ci fă mai întâi consacrarea, iar dacă primești răspunsul afirmativ,

abia atunci sari în apă și adu-i cadavrul la mal!

Dacă ai salvat-o pe bunica fără să fi oferit în prealabil, cu gura, acțiunea de salvare, te încarci cu karma bunicii!

Dacă tu ai căzut în apă și te duci la fund, când îi vezi pe ceilalți stând pe mal și făcând consacrarea, fii detașat!”

”Esențial este formalismul, importantă e litera moartă, ritualul e totul; spiritul și sufletul trebuiesc evitate, ele duc la implicare. Detașează-te!”

A rosti formule fixe și invocații la tot pasul seamănă mai degrabă cu practicarea vrăjitoriei și a magiei.

Așadar nu sunt de mirare mentalitatea habotnică și optica deformată ce se întâlnesc la MISA.

Declarația lui Bivolaru din fața instanței franceze, cum că ”s-a angrenat” în actul sexual cu cursantele în urma ”consacrării”,

ilustrează perfect lumea imaginară în care acesta trăiește. Din punctul lui de vedere, ceea ce s-a petrecut la ”inițierile” lui este ceva divin.

Practicantul sincer nu are decât să consacre roadele acțiunii sale prin formula stabilită și apoi să treacă la îndeplinirea acțiunii,

având însă în permanență grijă ca acțiunea să fie cât mai rodnică cu putință, scopurile acesteia să fie morale, iar atitudinea lui

să fie aceea de instrument divin cât mai pur, fiind conștient că rămâne responsabil până în momentul încheierii acțiunii.

De altfel, Bivolaru și-a dat seama la un moment dat de asta și, după ce a spus la început că răspunsul inițial la consacrarea realizată

înainte de începerea acțiunii îl scutește pe cel de acționează de legături karmice, ulterior - după 20 de ani! - a venit și a completat

cu precizarea că, în cazul acțiunilor care durează mai multe zile - cum ar fi de exemplu Tapas-urile - este necesar ca să fie reluată

consacrarea roadelor acțiunii ÎN FIECARE ZI, la începutul zilei sau înainte de reluarea acțiunii!

Cum așa? Dumnezeu Atoateștiutorul nu știe dinainte cum va evolua acțiunea până la finalul acesteia? Bineînțeles că știe!

Practicantul e cel care nu știe, atitudinea lui este cea care se poate schimba de la un moment la altul, căci are în permanență

deplina libertate de a alege. El are nevoie să fie permanent conștient și să-și evalueze, din nou și din nou, atitudinea!

În anul 2015, după 20 de ani de la prima conferință cu consacrarea, vine Bivolaru și mai bagă o regulă ”nouă”:

conf. Consacrare partea a 2-a, răspuns la bilete, 2015 (06min:14sec – 10min:34sec 🔗):

Bivolaru: Ținem de asemenea să precizăm că, întotdeauna fără nici o excepție, consacrarea unei anumite acțiuni la care

am primit un răspuns clar, afirmativ, durează cu exactitate din momentul în care am încheiat consacrarea respectivă,

timp de 24 de ore și, pentru aceasta, este important să vă calculați în prealabil cele 24 de ore, astfel ca să nu vă treziți că depășiți

fie chiar și cu 10 minute, fie chiar și cu 3 ore, etc respectivul interval de timp.

Pentru că este esențial să nu pierdeți niciodată din vedere că consacrarea roadelor se întinde pe o durată de numai 24 de ore.

Prin urmare este absurd, este greșit să vă imaginați că, dacă ați realizat consacrarea pentru un anumit Tapas la început,

atunci când demarați Tapasul respectiv, aceasta implică să nu mai faceți deloc după aceea consacrarea, deoarece este greșit

să faceți consacrarea cândva și apoi, în fiecare zi, să realizați Tapasul, considerând în mod eronat că consacrarea pe care

ați făcut-o atunci la început este suficientă. Nu este deloc așa. Consacrarea acelui Tapas se poate face la început global

și apoi respectiva consacrare se repetă zi de zi, înainte să începeți Tapasul.

În primul rând, omul trebuie să fie conștient și responsabil 24 de ore din 24, nu ”la fiecare 24 de ore”!

Dar Bivolaru nu le poate spune adepților că sunt responsabili pentru acțiunile și atitudinea lor clipă de clipă, căci asta i-ar face praf

teoria lui despre consacrare și, în plus, ar face ca adepții să fie siliți să fie mai morali și nu doar niște roboței ce ascultă, înghit

și execută orbește gogoșile gurului.

Și atunci o bagă pe asta cu reluarea consacrării în fiecare zi, care este repetarea unui ritual formal, mecanic, ce devine mai mecanic

și mai formal cu fiecare repetare, accentuând împietrirea sufletească și spirituală.

La conferința din anul 1995, Bivolaru declara (audio 🔗 35min:19sec – 36min:33sec):

”Simţim cum intră prin creştet şi face ca fiinţa noastră să fie inundată de acest flux de har, care este răspunsul că ceea ce noi

am oferit ca fruct, este acceptat de Dumnezeu. Această stare ne confirmă că această consacrare este rodnică şi atunci noi suntem siguri

că acţiunea pe care o vom face după aceea este inspirată de Dumnezeu, este susţinută de El, îi aparţine în totalitate, noi fiind doar

instrumentul prin care puterea lui Dumnezeu se manifestă şi Dumnezeu este cel care beneficiază.

Fructele îi aparţin Lui, atât cele care vor urma peste o oră, cât şi cele care vor urma peste 5 ani, 10 ani, 100 de ani, 200 de ani,

800 de ani; toate aceste fructe sunt în totalitate ale Lui.”

În 1995, Bivolaru era ”sigur că acţiunea este inspirată de Dumnezeu, este susţinută de El, îi aparţine în totalitate”.

În 2015, ”Dumnezeu” s-a răzgândit: primește toate fructele la începutul acțiunii, dar vrea și reconfirmări la fiecare 24 de ore!

Întrebare de baraj pentru domnul mare realizat spiritual și atotcunoscător: cum este posibil ca Dumnezeu să accepte roadele

la începutul unui Tapas și, după vreo câteva săptămâni în care a răspuns afirmativ în fiecare zi, să nu răspundă într-o zi,

ceea ce face ca Tapas-ul să nu se mai efectueze în ziua respectivă, deci să fie oprit cu totul înainte de ducerea acestuia la îndeplinire?

Cunoscându-i pe Bivolaru și pe cei din MISA, aceștia ar spune: ”Hai, măi, că Dumnezeu n-o să-ți refuze roadele unui Tapas!”

Și atunci, dacă e sigur că n-o să le refuze, de ce mai e nevoie de reluarea consacrării în fiecare zi?

Nu e de ajuns consacrarea întregii acțiuni de la început? Se vede că nu!

Dumnezeu nu e obligat să înghită continuarea unei acțiuni ce nu mai este realizată cu o atitudine spirituală, generând roade mizerabile.

Chiar gurul a lămurit asta, citez:

conferința despre Consacrare, 1995 (audio 🔗 1h:25min:01sec – 1h:26min:40sec):

Întrebare: Te rog să ne vorbeşti de aceste cazuri în care suntem siguri că am consacrat şi suntem integrați, dar nu este aşa.

Bivolaru: Să ştiţi că această siguranţă neghioabă a noastră nu are nimic de-a face cu integrarea adevărată.

Noi putem fi siguri, dar să ne amintim că nu întâmplător se spune: "Omul propune şi Dumnezeu dispune".

Noi nu putem fi siguri cu anticipaţie că Dumnezeu va primi orice noi îi oferim. Dar a fi siguri înainte să avem acest răspuns,

este o prostie şi nu ne scuteşte de eroarea de a considera că suntem integraţi prin această ofrandă a fructelor acţiunilor noastre

şi, în realitate, aceasta să nu se fi produs.

Deci, conform lui Bivolaru, este necesară repetarea în fiecare zi a consacrării roadelor acțiunilor care durează mai mult de 24 de ore

și nu se poate ști sigur, de la început, că Dumnezeu va accepta roadele oferite în fiecare zi.

Dar aici revine întrebarea: Dumnezeu, fiind omniscient, nu știe dinainte cum va evolua acțiunea până la finalul acesteia?

Această contradicție arată că metoda consacrării, așa cum e dată de Bivolaru, nu poate fi corectă și că este bullshit (rahat de bivol).

Nu se poate afirma că Dumnezeu acceptă din start fructele acțiunii de pe întreaga durată a acesteia, oricum ar urma să fie

realizată aceasta și, în același timp, să se afirme că este necesară ”reconfirmarea confirmării” la fiecare 24 de ore!

Dacă toate roadele acțiunii ar fi acceptate din start de către Divin, ar însemna că cel care săvârșește acțiunea ar fi cumva determinat

să acționeze perfect pe toată durata acțiunii - precum un robot perfect programat - și nu mai are posibilitatea să-și schimbe atitudinea,

adică liberul arbitru al acestuia este suspendat pe durata acțiunii.

În realitate, Dumnezeu nu dă cecuri în alb, fiecare este responsabil pe toată durata acțiunii lui și nu este a priori absolvit de karmă.

Fiecare este dator să vegheze mereu ca acțiunile lui să fie, în fiecare moment, divin integrate atât în ceea ce privește modul în care

se săvârșește acțiunea și scopurile acesteia, cât și în ceea ce privește atitudinea cu care acționează cel care o săvârșește.

În acest mod, liberul arbitru al celui ce acționează este respectat pe ÎNTREAGA DURATĂ a acțiunii.

Ideea consacrării roadelor întregii acțiuni încă de la început nu are cum să fie valabilă.

Nu poate exista o astfel de metodă, ci se poate vorbi cel mult de o integrare a ”momentului începutului”.

Astfel se poate înțelege de ce Krishna a revelat necesitatea consacrării fructelor acțiunilor benefice, dar nu a dat o metodă anume:

nu poate exista o ”metodă”! Pretenția lui Bivolaru cum că zeul Krishna a dezvăluit acum mii de ani scopul căii Karma Yoga

și abia după multe milenii, a venit el - Marele Avatar dâmbovițean - ca să arate metoda, este penibilă.

Așa cum nu poate exista o tehnică de a iubi, tot astfel nu poate exista o tehnică de a fi instrumentul divinității.

Starea de releu divin o ai sau nu o ai. Dacă nu o ai, trebuie să faci eforturi spre a o dobândi, dar nu poate fi rezultatul unei tehnici,

după cum starea de îndrăgostit nu poate fi rezultatul unei tehnici!

Starea de releu divin se dobândește gradat, prin exersare, iar până când o dobândești trebuie să fii mereu atent și responsabil.

Dacă se menține de la început și până la sfârșit starea de releu divin pe parcursul unei acțiuni, abia atunci se poate spune

că cel care acționează nu acumulează karmă. De asta Divinul își rezervă dreptul de a refuza să mai susțină o acțiune

dacă aceasta nu mai este îndeplinită într-un mod corespunzător.

Fiind convins că Divinul a primit de la început roadele întregii acțiuni și că deci este de acord ce realizarea acesteia,

practicantul de la MISA nu își mai pune problema atitudinii divin integrate și pierde astfel simțul moralității.

Astfel s-a ajuns la consacrarea a tot felul de acțiuni ticăloase, pretinzându-se că s-a primit acordul Divinului.

De exemplu, cursantele consacră roadele activităților de pe videochat-urile porno, deși Bivolaru însuși a declarat (cândva, demult)

că ”exhibarea părților intime contra cost este preacurvie”. Deci I se consacră preacurvie Celui care a poruncit ”Să nu preacurvești!”

Vă dați seama ce a fost în mintea și sufletul practicanților care făcuseră Tapas-uri de ani de zile și consacraseră doar roadele fiecărei zile,

global, dar nu știuseră că trebuie consacrate din nou roadele Tapas-ului, în fiecare zi. Yoga scoasă din burtă, a la Bivolaru Marele Eliberat!

Tot așa a dat-o Marele Ezoteric în bară și cu hiatus-ul (articol 1 🔗, articol 2 🔗, audio 🔗).

Imaginați-vă scena următoare de la Judecata de Apoi:

Dumnezeu: Măi Nectarie, știu că ți-ai dedicat întreaga viață ajutorării orfanilor și bătrânilor, EU aș vrea să te trimit în rai,

dar ai o problemă! Când dădeai ajutor și îngrijiri, treceai mereu de miezul nopții și, din cauza acelor minute în care intrai

în ziua următoare, tu te-ai încărcat cu toată karma celor pe care i-ai ajutat în timpul zilei, deci trebuie să te trimit în iad,

că regula e regulă, ezoterismul e mai important ca iubirea de aproape și, altă dată, să te înveți minte și trebuia să te duci și tu

pe la cursurile fiului meu, Grig!

Ideea că ”valabilitatea consacrării durează cu exactitate 24 de ore din momentul realizării acesteia, nici mai mult, nici mai puțin” 

apare ca fiind o găselniță a lui Bivolaru și dintr-un alt motiv: intervalul de exact 24 de ore nu are o semnificație ezoterică,

fiind vorba despre un interval de timp stabilit în mod artificial, din considerente practice.

Ziua reprezintă intervalul de timp care, fiind exprimat printr-un număr întreg de ore (24), este cel mai apropiat ca mărime

de durata reală a unei zile astronomice (ziua siderală) - 23 ore 56 de minute 4 secunde - adică durata unei rotații complete a Pământului

în jurul axei sale. Intervalul de exact 24 de ore este așadar ales convențional, din considerente pur practice și este exprimat în unități

- 24 ore x 60 minute x 60 secunde - ce pot fi măsurate ca atare doar cu ajutorul unor ceasuri mecanice sau electronice de precizie,

ce nu erau accesibile în vremurile antice de când datează tradiția spirituală ezoterică și spirituală milenară.

Regula ”să nu depășiți 24 de ore fie chiar și cu zece minute!” nu poate face parte din învățătura tradițională milenară,

mai ales că, până de curând, oamenii nu aveau posibilitatea să măsoare timpul cu asemenea precizie. 

Singurele repere certe erau răsăritul și apusul Soarelui. În rest, timpul era ESTIMAT cu aproximație.

Acest fapt pune sub semnul întrebării și ”autenticitatea” sistemului Svara predat de Bivolaru care la rândul lui, necesită

ceasuri electronice de precizie și, din acest motiv, nu putea fi aplicat în antichitate.

Fiindcă veni vorba de  Svara Yoga, durata unui ciclu complet este cuprins între momentele de răsărit ale Soarelui din două zile consecutive

(ziua solară), dar nici acesta nu are exact 24 de ore, din moment ce Soarele răsare în fiecare zi la altă oră!

Regula  - dacă există o astfel de regulă din punct de vedere ezoteric - ar trebui să sune mai degrabă astfel:

consacrarea roadelor unei acțiuni este valabilă pe durata unui ciclu tattvic, ce este cuprinsă între momentele de răsărit ale Soarelui

din două zile consecutive.

Yoga la MISA/ATMAN e ritualistă și mecanicistă, totul se face pe ceas la ore exacte, cu formule magice exacte, cu invocații

și incantații fixe, desprinse parcă din filmele cu Harry Potter (Harry Olaru). Peste toate tronează BivOlaru, cu bagheta lui magică!

Apropos de ”bagheta magică” cu care BivOlaru face vrăji și ”dă inițieri”, problema cu consacrarea se complică atunci când acțiunea

se face în doi, evident fiind vorba de ”fuziunile amoroase” și mai ales de ”inițierile tantrice”. Dar despre acestea, în postarea următoare.

conferințele despre Consacrare - text integral